Oamenii de știință sunt cu un pas mai aproape de a înțelege un nou fenomen meteorologic care începe să dea bătăi de cap experților: valurile de căldură denumite generic „snow-eater” sau „mâncător de zăpadă”. Aceste episoade de vreme neobișnuit de caldă, apărute primăvara sau la începutul verii, au capacitatea de a accelera dramatic topirea stratului de zăpadă din zonele montane, punând sub semnul întrebării gestionarea resurselor de apă.
Studiul, publicat în prestigioasa revistă Science Advances și analizat de Gizmodo, subliniază că aceste valuri de căldură se disting clar atât de perioadele obișnuite de încălzire, cât și de valurile de căldură clasice. Cercetătorii au examinat date meteorologice din vestul Statelor Unite, acoperind perioada 1850-2015, concentrându-se pe episoadele în care temperaturile au depășit pragul de îngheț pentru cel puțin trei zile, între 19 martie și 1 iulie. Potrivit modelelor elaborate, aceste fenomene pot dubla, aproximativ, viteza cu care se topește zăpada, având o durată medie cuprinsă între trei și cinci zile.
Datele analizate relevă o legătură directă între aceste valuri de căldură și evenimentele de inundații. Șapte dintre cele unsprezece mari inundații provocate de topirea zăpezii înregistrate în vestul SUA după anul 1950 au avut loc la cel mult cinci zile după un astfel de episod. Această corelație este un semnal de alarmă cu privire la predictibilitatea și gestionarea riscurilor hidrologice.
Cercetarea indică o tendință îngrijorătoare: suprafața afectată de aceste valuri de căldură a crescut constant începând cu secolul al XIX-lea, cu o medie de aproximativ 102.000 de kilometri pătrați pe secol. Mai mult, frecvența acestor fenomene este în creștere, iar debutul lor anual tinde să se producă tot mai devreme. Experții avertizează că aceste estimări liniare ar putea chiar să subestimeze ritmul accelerat al schimbărilor observate în ultimele decenii și așteptate în viitor. Un exemplu elocvent este episodul din martie 2026, când un dom de căldură a cuprins vestul Statelor Unite, aducând temperaturi neobișnuit de ridicate chiar și în zonele montane.
Impactul acestui fenomen depășește sfera meteorologică, atingând direct securitatea resurselor de apă. Stratul de zăpadă din munți acționează ca un rezervor natural esențial, furnizând, în unele state americane, până la 75% din necesarul de apă. În mod normal, cantitatea de apă acumulată în zăpadă atinge un maxim în jurul datei de 1 aprilie, eliberându-se treptat pe parcursul mai multor luni. În 2026, însă, topirea accelerată din martie a redus drastic aceste rezerve. La 1 aprilie, nivelul apei din stratul de zăpadă din vestul SUA a atins cel mai scăzut record înregistrat vreodată pentru acea dată. Consecințele au fost severe: secetă prelungită, niveluri extrem de scăzute în sistemul râului Colorado și incendii extinse în nord-vestul Statelor Unite. Organizația World Weather Attribution a confirmat că acest episod din martie ar fi fost „practic imposibil” fără influența directă a încălzirii globale.
Pentru Europa, inclusiv pentru România, acest fenomen este de o importanță capitală, având în vedere dependența noastră de stratul de zăpadă montan pentru alimentarea râurilor și a rezervelor de apă. Dacă astfel de episoade devin mai frecvente și pe continentul nostru, ele ar putea modifica radical calendarul topirii zăpezii, accentuând ciclurile de inundații timpurii, secetă și un risc crescut de incendii forestiere. Este un avertisment clar că trebuie să ne adaptăm rapid la noile realități climatice.