Iranul pare să își piardă din influența strategică asupra Strâmtorii Ormuz, o cale maritimă vitală pentru comerțul global cu petrol. Exporturile de țiței și condensat din Golf, excluzând Iranul, au atins cel puțin 16,5 milioane de barili pe zi în septembrie, egalând media pre-război, în ciuda perturbărilor continue în zona Ormuz. Doar aproximativ 60% din exporturile din septembrie au traversat Ormuz, comparativ cu 83% înainte de conflict, pe măsură ce conductele din Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, alături de alte rute, au început să ocolească strâmtoarea. Aceste soluții alternative rămân costisitoare și fragile: majoritatea navelor care tranzitează Ormuz beneficiază de sprijin naval din partea SUA, în timp ce transferurile offshore de la navă la navă au devenit o parte importantă a sistemului de export.
Fluxul de țiței din Golful Persic a revenit la niveluri apropiate de cele pre-război, dar datele recente arată că o mare parte din petrol ajunge pe piețe prin rute și aranjamente de transport care nu existau înainte de conflict. Acest lucru ridică întrebarea dacă influența Iranului asupra Strâmtorii Ormuz este în scădere. Conform firmei de analiză de piață Kpler, cel puțin 16,5 milioane de barili pe zi de țiței au părăsit regiunea între 1 și 28 septembrie, egalând media pre-război, dacă Iranul este exclus. Cu toate acestea, în timp ce nivelurile de țiței au crescut, blocajul rafinăriilor care a cauzat o creștere globală a prețurilor la motorină persistă. Datele publicate de Uniunea Europeană pe 1 octombrie arată prețuri record la pompele de motorină. Prețurile au crescut și în Statele Unite, în ciuda recuperării exporturilor de petrol.
Traseul s-a schimbat dramatic. Înainte de război, 83% din țițeiul regiunii traversa Strâmtoarea Ormuz. În septembrie, 40% a ocolit strâmtoarea, petrolul fiind transportat prin conducte și alte rute, via Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Aproximativ 60%, sau 9,9 milioane de barili pe zi, au traversat fizic Ormuz. Kpler a indicat că peste 70% din țițeiul care a traversat strâmtoarea în august – cea mai recentă lună disponibilă – a fost transferat pe nave mai mari în Golful Oman, subliniind cât de departe este sistemul actual de transportul comercial normal.
Pentru Iran, această recuperare este un semn că abilitatea sa de a perturba calea navigabilă a fost semnificativ diminuată. Mohammad Ghaedi, lector la George Washington University, a declarat pentru Radio Farda de la RFE/RL că nivelul actual de trafic era deja prea mare pentru Teheran și „inacceptabil” pentru autorități. Totuși, cifrele nu înseamnă că Iranul a pierdut pur și simplu controlul asupra Ormuz. Teheranul nu a controlat niciodată formal strâmtoarea. Influența sa s-a bazat, mai degrabă, pe capacitatea de a face trecerea periculoasă, forțând companiile de transport maritim să cântărească riscurile și costurile intrării în Golf. Această capacitate pare să se fi slăbit pe măsură ce forțele americane oferă protecție transportului comercial, iar companiile dezvoltă modalități de a transporta petrol, limitându-și expunerea la strâmtoare.
Ellen R. Wald, autoare și analist pe piețele energetice, a declarat pentru RFE/RL că „abilitatea și/sau voința Iranului de a ataca nave în Golf este în declin”, permițând navelor să tranziteze sub acoperire militară americană. Ea a avertizat, însă, că recuperarea fluxurilor nu ar trebui confundată cu o revenire la normalitate. Unele companii de transport maritim acceptă riscuri semnificative pentru a transporta petrol prin strâmtoare către tancuri mai mari aflate în afara Golfului. Altele operează fără asigurare sau în condiții neobișnuit de dificile. „Aceasta nu este o revenire la normal”, a spus Wald. „Acestea sunt riscuri semnificative și vin cu costuri mari”. Și de aceea prețurile petrolului nu scad prea mult, în ciuda creșterii fluxurilor.
Prima de Război
Revenirea fluxurilor de țiței a redus o parte din presiunea imediată asupra ofertelor globale, dar Wald nu se așteaptă ca prețurile petrolului să revină încă la nivelurile pre-război. Amenințarea continuă asupra navelor, costurile de asigurare ridicate și dependența de protecția militară americană înseamnă că o „primă de război” rămâne încorporată în prețul petrolului. Ultimele cifre Kpler arată, de asemenea, de ce recuperarea exporturilor nu ar trebui confundată cu restabilirea vechiului sistem de tranzacționare a petrolului din Golf. Înainte de război, aproape toate exporturile de țiței din regiune depindeau de Ormuz. Acum, conductele, rutele prin Marea Roșie și transferurile offshore de la navă la navă ajută producătorii să ocolească punctul critic. Kpler a indicat că sistemul de export al regiunii a fost practic reconstruit în jurul perturbării. Cu cât mai mult petrol se deplasează fără a fi oprit, cu atât capacitatea Teheranului de a folosi Ormuz ca instrument de coacție devine mai slabă. Dar măsurile extraordinare necesare pentru a menține acest petrol în mișcare demonstrează, de asemenea, că strâmtoarea rămâne o sursă de influență.
Ghaedi nu crede că Iranul va ataca infrastructura energetică regională, în ciuda comentariilor de la Teheran că ar putea escalada prin țintirea instalațiilor petroliere. El a argumentat că relatările care prezintă Iranul ca pierzându-și controlul asupra Ormuz ar putea, în sine, să provoace un astfel de răspuns. Deocamdată, totuși, dovezile indică o erodare graduală, mai degrabă decât o dispariție completă a influenței iraniene. Și atâta timp cât navele necesită protecție militară, rute neobișnuite și soluții costisitoare pentru a transporta acest petrol, Ormuz rămâne o vulnerabilitate pentru Washington, chiar dacă Iranul nu mai poate exercita același grad de presiune asupra sa ca în apogeul războiului.